Binecuvântare…?!

Binecuvântarea pâinii Cinei înlocuiește într-un mod aparte, întregul proces de batjocorire, biciuire, chin, durere, moarte și străpungere a trupului Mântuitorului. Analog, Biblia ne cere să ne binecuvântăm dușmanii. Greu de acceptat, dar întreaga ură, răzbunare și orice gând distructiv, trebuie trasformate într-o binecuvântare. Binecuvântarea va rămâne un mister. O provocare.

 

cina

O foaie albă

(…scrisă de Gabriela Bodale)

O foaie albă
Îmi aduce aminte de tine.
Deși e goală, miroase a zâmbetul tău.
Deși pare că nu zice nimic,
în ea se află misterele lumii.

Deși foaia e curată.
îmi colorează mintea cu ochii tăi.
E doar o foaie,
dar ascunde totul.

Era doar o foaie albă,
dar, din nou,
ai umplut-o tu, pe toată,
cu amintiri, cuvinte și
emoții, îmbibate în
……….
cerneală.

De ce o foaie albă îmi aduce aminte de tine?

https://wp.me/pak8aW-73

Fericirea…

E doar o tumoră
Ce-și face apariția ocazional,
Pe inima-mi tristă, sănătoasă,
Făcând-o să tresalte, să se zbată puternic,
Să vibreze-n tot corpul
Și să dea naștere unei epidemii
Ce se răspândește printre organe.

Dar, dispare la fel de repede
Această tumoră a fericirii,
Având parcă, efect epileptic!
Uneori petit mal, aleori grand mal.

(18 sept. 2019)

Vară…

Nu-ți mai decoji verdele
De pe flora suspendată,
Să-mi foșnească apoi sub tălpi.
Acoperă-ți inima cu el;
Cea dulce, roșie, de harbuz.

Nu-ți mai decoji verdele.
Nu te preface-n toamnă,
Îmbracă-ți inima cu el;
N-o lăsa să sângereze
În răcoare și-n vânt.

Nu-ți mai decoji verdele,
Odată cu roadele culese.
Lasă-mi ochii să stea
Pe nuanțe proaspete,
Nu pe crengi uscate.

Nu-ți mai decoji verdele,
Dă-mi voie să-i mai respir aerul.
Nu-mi umple încă văzduhul
Cu scânteile ruginite,
Ale toamnei șemineu.

Nu-ți mai decoji verdele,
Că-l va sufla timpul în trecut,
Iar noi, elevii, vom rămâne
Doar cu amintiri palide
(Și cu fiorii clasei a XII-a)

…vară

7D_M0095.jpg

Blocul părintesc…

După fiecare furtună citadină,
Peste lanuri de ferestre crăpate,
Încep să înflorească căpușoare
De vârstnici cu ochi lenți, lucioși,
Ce răspândesc miros de moarte
Și o curiozitate otrăvitoare…

Plante… smulse odată de la sat,
Ce devin sălbatice și ofilesc uitate,
La bloc, în zgomot de mucegai…
De mult prea mult timp neluminate
De sufletul nepoților, adulți acum,
Ce le e teamă să urce la etajul unde,
După o ușă, încă zace o inimă vie

 

fe6d7cad60db3b4af2e6c75f569e23d3.jpg

foto: Pinterest

Amurg

Pe arena orizontului misterios,
Săbiile otrăvite ale catedralelor,
Stau înfipte în cer, așteptând ca veninul violet
Să se împrăștie în trupul văzduhului.
Otrava e din stropi de inimă ce plânge,
Jos, pe icoane reci și lemn de cruce.
Prea sensibil, soarele, nucleul,
Se aruncă dincolo, să scape
De suferința ce păteaza tot.

864490ece45bc5f678c0885d3330c294.jpg

foto: pinterest

Teatru muzical

M-a cuprins azi
Întreaga ta muzicalitate.
Părul ți se ondulase ușor
În jurul căștilor tale.
Această imagine m-a făcut
Să mă conectez instant,
Ca prin bluetooth
La tine, în timp ce-ți priveam
Mersul simplu, plimbarea.
Eu, tu, valsam!
Tu trecând, eu stând…
Pentru trei secunde, cât te-am privit,
Parcă tot juriul cotidian,
Îmbrăcat cochet, de duminică
A început să radieze de emoție.

 

eafc2624542d689d5768c9f936f47cfa.jpg

foto: pinterest

Dor

Lipsa dorului m-ar face neom, nesimțitor. Nerecunoașterea acestuia m-ar face arogant, orgolios. Exprimarea lui m-ar face vulnerabil, fragil. De ce așa mult risc în a povesti un dor? Mie chiar. Câte doruri merită să mi le amintesc, să le țin în inimă? Nici nu-mi dau seama care dintre ele îmi șoptesc suferință ori speranță… Mi-e dor să visez la împlinirea unor doruri mici, dar adânci. Deși dorul, de multe ori, prea mă expune, prea mă consumă, prea, prea… tot cu el convietuiesc.

D-zeu…

Pământul este așternutul picioarelor lui Dumnezeu, dar în același timp El ne ține în mâna Sa. Ce poziție chinuitoare… Chiar pentru Dumnezeu. Figurat sau la propriu? Nu știu. Să-mi spuneți voi. Să ne rugăm… Să nu uităm să ne rugăm pentru a nu uita de raport, de poziția Lui în viața noastră. El e sus, noi jos. Noi avem nevoie de El, pentru a ajunge la El.

Bătrânul poet

Se trezește de dimineață, pe răcoare.
Iese afară din cocioabă
Și pășește ușor, spre șopronul
Ce stă să cadă din clipă-n clipă.
Ia apoi ciocanul, un pumn de cuie,
Se așază pe un tamburel
În fața ușii sale… și începe să bată.

E zi de sărbătoare, dar nimeni nu iese.
Vecinii… s-au obișnuit deja.
S-au obișnuit cu moșneagul
Ce-și pironește pe ușa veche,
Foaia roasă, îngălbenită,
Mâzgâlită cu versuri plânse.

Ca de obicei, și-a lăsat poezia la uscat,
Să se scurgă cerneala, lacrimile negre.
Să se risipească amarul suferinței,
Pentru a o lua mâine de la capăt.
Să nu cumva să ieșiți, vecinilor, din casă!
Stați, dormiți, că se va usca ea de la soare,
Stând uitată acolo, răstignită.

Doar ochii unor pribegi,
Unor drumeți rătăcitori,
Îl vor mai putea întelege
Vreodată… pe bătrânul poet.

 

caf605e8d0b2cf8a6424b0b992e29e46.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

foto: pinterest

Reacții

Căldura primăverii
S-a izbit de asprimea
Iernii și au sărit
Pretutindeni, scântei albe.
Fulgii ținutului rece
Ce stau sub pecetea
Inscripțiilor de gheată,
S-au prefăcut în petale.
Dar, la venirea ploii,
Cele din urmă
Se preschimbă
În ninsoare romantică
Și omăt frânt, fragil,
Călcat de noi.

7D_M0128

Rugby

Sufletul meu
E ca porțile
De la rugby.
Nu ajungi
Ușor la el.
E deasupra
Bătăliilor
comune.
Totuși, dacă
Țintești bine,
Ai reușit…
Nu are portar!

Mai bine
Abține-te.
Dar, daca
Ții neapărat
Sa șutezi,
Să știi doar, că
Dragostea, ura,
Ambele dor
Când trec
Și pleacă
Prin mine,
Cu viteză.

7e1720149ce6deb4c9f5d1a5e0b8b1df.jpg

 

 

 

 

 

 

 

 

 

foto: pinterest

Dimineața, ploua în Tișăuți

Au coborât azi norii,
Până s-au zgâriat de-acoperiș
Și-au început să plângă,
Pe fețele florilor de cireș.

Lacrimile alunecau ușor
Pe obrazul fin, catifelat
Al fiecărei petale,
Luând câte puțin nectar.

Își dădeau drumul apoi
Prin văzduhul neted,
Împrăștiind mirosul;
Dezvelindu-se de molecule

…Până spre pământ,
Unde împânzesc praful
Și îmbibă îngrășământul
Proaspăt, aranjat la rădăcină.

Așa a început azi
Să miroase la țară,
A primavară, a natură,
Dar și a paie și a lână.

Amestecul puternic olfactiv
Al aromelor țărănești,
Al satului bătrânesc cu tot,
Mi se pierd acum, în inimă.

 

flow

foto: pinterest

Anania și Safira

Safira are pseudo-avantajul a unor 3 ore de viață, deoarece nu află de moartea soțului ei și nici că minciuna împotriva lui Dumnezeu a fost compromisă în fața oamenilor. Astfel, nu dă din propriul timp pentru a-și cere iertare Lui și oamenilor. Cele 3 ore de trăire obișnuită, se transformă în 3 secunde concentrate de uimire și spaimă pentru Safira, în care ea devine conștientă de propria moarte. Petru îi spune: „Iată, picioarele celor care au îngropat pe soțul tău sunt la ușă și te vor lua și pe tine.” Îi arata cumplita imposibilitate de a ieși din condiția ei, imineța cu care va cădea la pământ, la picioarele tuturor, murind. Dur…

Tu dar, ai grijă de orele rămase…

 

Numele ei era C… de la „candid”

Mergeam aproape stins, pe holul gălăgios al școlii, alături de o colegă. Toți copiii alergau bucuroși spre ieșire, trecând pe lângă pereții aglomerați de lucrările lor, în timp ce eu vedeam numai cenușiu. Trebuie să recunosc că nu-mi plac copiii. Poate pentru ca n-am stat destul în preajma lor sau… nu știu. O fetiță, se oprește și o salută pe această colegă a mea. Pășește rapid spre ea și o îmbrățișează cu drag, așa cum se îmbrățișează două surori, când se împacă după o mică ceartă.

În acest timp, chiar nu-mi dau seama de ce, mi-am deschis brațele. Eram de doua ori cat ea și mărturisesc că nu aveam acel chip plin de compasiune, pe care ar trebui să-l aibă cineva când întâlnește un copilaș. Nu. Eram palid și obosit. Mă întreb ce peisaj sadic a trebuit să vadă biata fetiță. Stăteam în fața ei, ca o cruce colosală. Măcar dacă eram o brută… Dar eram un trup aproape mort, cu un strop de suflet în interior.

Mi-a tras o privire rapidă cu coada ochiului în timp ce-o îmbrățișa cu dragoste pe amica mea, după care sare de-odată și mă cuprinde cu cea mai mare iubire (neconditionată cum s-ar spune), pe care am văzut-o vreodată la un copil. Totala mea lipsă de speranță, a suferit un șoc puternic. Nu mă așteptam nici în ruptul capului. Întreaga mea inimă a inceput să țâșnească, înviindu-mi tot trupul bacovian. Sufletul meu s-a înseninat, și în sfârsit am reușit să simt razele soarelui acelei zile de primăvară, să observ căldura culorilor și chiar ținutele elegante ale tuturor.

Toate acestea, în timp ce căpușorul acelei fetițe stătea lipit de abdomenul meu, iar mâinile ei îmi cuprindeau talia îngustă. Parcă mă aflam într-un colț de rai. Mi-a dat drumul încet, a dat capul pe spate și m-a privit în ochi. De această dată eram altul. Ochii îmi sclipeau mai ceva ca ai ei și… eram din nou o ființă vie. N-o să aflu niciodată dacă ea a simțit cât de puțin schimbarea mea sau, cum a reușit să absoarbă tot amarul adunat în mine și să-l evapore.

 

Imaginație și vânt

Crengile copacilor
Se împung între ele
Ca cerbii ce vor
Să cucerească o ciută.
Oamenii, parcă s-au îmbătat:
De se-nclină într-o parte
Se trag cu greu în cealaltă
Și abia dacă pot să scoată o vorbă.
Norii încep să galopeze,
Trăgând imediat după ei
Umbrele rămase fără roți,
Ce se târâie în liniște peste tot.
Pământul ar vrea să doarmă
Dar nu reușește…
În văzduh a început cutremurul!

 

cloud.jpg

foto: pinterest

Relieful (Luca 3:5)

„Orice vale va fi umplută, orice munte, și orice deal vor fi coborâte; căile strâmbe vor fi îndreptate și cărările zgrunțuroase vor fi netezite.”

Ce exercitiu dur de imaginație, pentru orice om dornic de aventură, de provocări, de cunoaștere… Ce geografie monotonă… Nu?

Totuși, traseele credinței sunt (încă) foarte diversificate, și abordabile pentru orice tip de om. Chiar de suntem pe un vârf de munte, crezând că-L cunoaștem prea bine pe Dumnezeu sau suntem coborâți într-o vale și nu ne putem apropia de El, cu toții avem mult până să ajungem să-L iubim!

Trebuie să continuăm să călătorim frumos prin viață, să netezim cărările Domnului, până vom învăța că suntem egali și trebuie să ne iubim. Iubirea va rămâne o adevărată provocare, indiferent pe ce tip de teren suntem.

IMG_0275

prof. Samuel Piscuc

N-aș fi fost ce sunt acum, fără dvs.
Mi-e dor de idei, de sfaturi, de tot
Mi-e dor, chiar să sufăr din urma unei filosofii.
Ce n-aș da să-mi mai fiți profesor…
Și nu doar o umbră, cum sunteți acum;
Blocată într-un transsiberian,
Ce călătorește în propriul suflet.
Un tren ce nu oprește în vreo stație,
Ci doar încetinește. Iar atunci…
Se deschide o mică fereastră
Și umbra îmi șoptește adânc:
„…ține fruntea sus… ”

Încerc să strig, să oprească!
Dar nu se poate…
Frâna de urgență,
Cu bobul greu de plumb,
Se folosește doar o dată…

Rămân astfel din nou trist
Cu întrebări în minte…
Dialogul se preschimbă parcă
Într-un biet monolog mut:
Oare mai este cu putință
Să vă reîntrupați
În trupul umil, de profesor?
Acel trup în descompunere…
Aproape mort;
Cu mâna dreaptă uscată
De calcarul cretei,
Și cu amprentele astupate
De același alb murdar;
Cu hainele pătate
De propriul sânge, închegat,
În urma străpungerii noastre
Din fiecare oră.

Da… Fiecare stilou nepăsător,
Ce nu avea chef
Să transcrie lecția de viață
Se răzvrătea împotriva cunoașterii
Și vă străpungea… de fiecare dată.
Așa picau mulți extemporalul
De la ora de psihologie.

Îndată, n-o să mai fiu, nici măcar elev,
Darămite elevul dvs.
Dar… un profesor bun, rămâne profesor,
O viață…

 

7D_M0038.jpg

Prăjituri

„Nu lua de-acolo! Sunt pentru musafiri…”
-mama

Mamei, nu-i trebuie cumpănă pentru a gletui perfect pereții pandișpanului cu frișcă, glazură, etc. Construcțiile culinare se fac natural, fără instrumente de măsură, cu ajutorul mâinilor de gospodină, iar totul iese bine! Cu exceptia… marginilor, pe care mi le dă mie…

PS: De mic m-a învățat să accept imperfecțiunile, dar să ofer perfecțiunea… Cred…

cakes.jpg

foto: pinterest

Miros de viață…

Doar toamna,
Simt miros de viață…
Melancolia matinală
Ne pătează văzduhul
Cu o ceață gri,
Ce tăcut se aşterne
Peste frunze, inimi
Şi le vestejeşte cu dor,
În culori fierbinți !

Oftând din greu,
Simt mirosul vieții…
După sacrul fum de pleavă,
Glasul pământului ne-mpărtășește
Un tainic dor de trudă.
De aceea unii lasă acum, în urmă,
Paşi grei, ce vor rămâne
Pe o dâră adâncă, de plug.
Doar ei vor inspira prelung, sublim.

Şi Cel de sus simțea
Miros de viață…
Domnul ofta profund
Pentru faptele poporului
Ce înnegreau, pe rând,
Sulurile Vechiului Testament.
De aceea, pentru o sfântă iertăciune,
Consacrau, în schimb,
Miros de jertfă…

,,Zâmbet de copil în zbor de fluturi”

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, o bătrânică ce trăia într-o căsuță poate prea obișnuită, la sat, cu o fântână inundată de viață, totul, chiar la o aruncătură de băţ de-un zăvoi plin de salcâmi tineri, a căror mireasmă plutea dea lungul apei. Până să exist, până să fiu nepotul ei, ea era doar un personaj de basm. Acum, este o bunică tare dulce și gospodină, cu riduri nesecate de esențe de vanilie și migdale, care se varsă în diverse compoziții. Părul scump, şi-l poartă numai ascuns sub felurite batice, iar fizicul slab îi este întotdeauna acoperit de un capot vișiniu sau bleumarin imprimat cu flori (poate și-o vestă subțirică de lână, asa, „să nu-i fie frig la spinare”). Buzunarele-i sunt pline cu nişte fâșii scurte, plasticate, imprimate cu feţele marilor români, ce le foloseste parcă pentru procurarea bomboanelor.

Emoția mă face să-mi amintesc de sosirea straielor albe. Îmi freca cu mare dragoste mâinile amorțite de frig (cel adus tocmai de pe tărîmul săniilor sălbatice), cu palmele ei moi, de parcă i se prinsese un strat subțirel de lac chiar de pe sapă! Mă gândesc acum la prima tură cu bobul roșu, pe când bunica Lidia suporta eroic gerul și funiile aspre ca ciucălăul, asa, numai să fie nepotu’ fericit. Mai târziu, tot eu eram servit cu o supă de găină, alături de-un polonic plin cu tăiței de casă. Iar seara, scrijăle făcute pe plita lipită de sobă. În fiecare dimineață așteptam seara, de ce? Pentru ca floricelele de porumb să vină împreună cu plapuma grea și rece din cămară, pe care mi-o încălzea negreșit înainte să mă culc.

În răcoarea dimineților de primăvară, doar cocoșul pentru viitoarea răcitură și cearta dintre rândunele și vrăbiuțe mă trezea. Încă ațipind, înca delirând somnoros, prindeam hățul plicului de ceai, să nu se prăvălească-n ceașcă și dădeam la galop spre imaginație… Acolo mă întâlneam cu visele din noapte, cu poveştile citite, etc, etc.

M-am maturizat odată cu anotimpurile și-am crescut zburând în tandem, cu anii experimentați ai bunicii, ai părinţilor, ce au stat chiar în spatele meu. Acum, dintr-odată parcă, joaca dea spionul sub masa din „cas’ cea mare” dispare, alintul s-e preschimbă în sfat de viață,  iar eu devin un fecior ce se apleacă la fiecare toc de uşă. Am crescut! Poposesc puţin pentru a-mi retrăi memoriile și continui încetisor, cu speranță în suflet. Prelipca este satul unde mi-am trăit copilăria, iar acum, este tărâmul unde îmi copilăresc viața…

În prezent, duminică pe înserate, ne adunăm cu toții, băieţi și fete, pentru a juca cunoscuta „Curelușa” (un joc cu multă alergare într-un cerc, în care un băiat își sacrifică sfânta curea pentru a fi aruncată mai târziu prin iarba zglobie a imașului). După o anumită oră, fiecare porneşte la plimbare spre cele două chioșcuri ale sătucului. Sunt întâmpinat dintr-odată de un un mare vuiet de motoare. Văd multe motoscutere plimbându-se cu viteză, multe ecrane mici, multe schimbări! Chiar gestul de a oferi un buchet cu flori de liliac unei fete, este așezat pe un fundal haotic, dar gestul rămăne gest, nu? Oricum, toate acestea îmi fac o mare placere!

 

best

Cărăbuşul

Tare mă mai asemăn cu el…
Intru în lume, cu o dorință aprinsă
De-a cunoaște totul, de-a vedea lumină,
Dar încep apoi să dau cu capul
De tot felul de materii vii și moarte.

Mai încurc pe alții, fără să vreau
Ca să mă las apoi lovit, călcat…
Mă mai las purtat de vânt,
Cu câteva tendințe-n gând;
De pildă, să păgubesc văzduhul de liniște.

Când mă uit la zborul unuia…
Am o viaţă eternă, parcă
Totuși, El mă vede tare vremelnic;
Intru în lume un copil inconștient
Și ies un moșneag, aproape la fel.

 

Raze de primăvară

Din evurile de altă dată
Până-n clipa de față,
Se desprind din Edenul
Ridicat de pe Pământ,
Fragmente de primăvară.

Nuanța de vernil înmugurește,
Complotând cu razele de soare;
Corola dă sens, aromei din văzduh
Ispitind cărăbușul și copilul
La mare prisos de senzații.

Pe deasupra curtilor de gospodine,
Plutește mireasma săpunului de casă
Ce patrunde-n vechea zestre părintească;
Și prin iarba cruda se tot ceartă,
Moleculele de rouă, cu talazul zoilor.

Freamătul zglobiu de cioc,
Pe-un fundal de pene moi
Armonizează matinalul,
Iar zumzetul sincron al aripioarelor
Se degajă odată cu polenul.

Lacul lebedelor, incipit

Sub zece sulite de cortină, aveam o ferăstruie de un deget prin care puteam vedea două tălpi albe, ca de cârpă. Chiar la îmbinarea cortinei cu solul, se alipeau două culori complementare, un portocaliu aprins şi-un albastru ca de lac sub lumina lunii, unde începeau să plutească cât mai multe glezne de om. Zburau toate şi se răsuceau singuratice până când muzica le-a oferit ritmul necesar sincronizării. Pentru publicul … de pe primele rânduri, spactacolul era deja în pline salturi. Metrul de întrepătrundere dintre cele două mari cearşafuri, tocmai s-a desfacut. Mai mult de atât, vă şoptesc fotografiile.

Tabietul din zori

Mă trezesc liniştit la han,
Dar n-am vreme de pierdut
Prind hățul plicului de ceai
Să nu se prăvălească-n ceașcă
Și-i dau la galop spre amintiri…
Acolo mă întâlnesc
Cu visele din noapte
Și-ncerc să le recunosc.
Ceasul! Se face fără zece!
Fața mi se năpădește parcă,
Cu o pânză de păianjen veninos
Plină de roua rece-a dimineții.
Trebuie să plec la școală!

ceai.jpg

foto: pinterest

 

Spre Câmpulung

Au fost odată ca niciodată patru haiduci, ce au plecat în căutarea galopului de cerb. Prin tavernele poporului Pojorâta se șoptea deja cum că acești haiduci nu obosesc nici în culegerea smocurilor crude din rază de soare (fapt rar întâlnit în toiul scânteilor reci), nici în traversarea ridurilor adânci ce despart poienile. Chiar viscolul pizmaș a vrut să le stea împotrivă, dar nu s-a văzut stânjen de îndărăt la ei. Au dat chiar și de roadele sfântului bizanț din vechime, pășind prin strungile gardurilor cu cruce-n țeapă. După o lungă habă de vreme în care au străbătut ținutul îndepărtat al coșmeliilor și al fânațelor înghețate, au biruit țelul pentru care au pornit. Se spune că vâlva coarnelor și-a copitelor încă mai mișună prin pădure fără răgaz.

 

 

 

Prelipca-n straie de sezon

Prelipca este satul unde mi-am trăit copilăria nu demult, iar acum îmi copilăresc viața pe tărâmurile ei…

Acolo stă bunica mea, care, de când mă ştiu, mă răsfață cu ceaiul preferat din plante, îmi freacă mâinile amorțite de frig, în palmele ei moi şi mă serveşte cu supa de găină cu tăiţei de casă şi scrijăle făcute pe plita obosită. Plapuma grea şi rece din cămară, tot ea mi-o încălzea înainte să mă pun în pat.
Îmi amintesc şi de prima tura cu bobul roşu prin sat, când bunica suporta chiar gerul şi funia aspră ca ciucălăul, numai ca eu să fiu fericit, împlinit.

Puține lucruri s-au mai schimbat… Acum trebuie să mă aplec la fiecare toc de uşă, iar dacă vreau să mă întind, mă duc ori afară, ori la intrarea-n pod… Alinturile drăgălaşe s-au prefăcut în sfaturi de viață… Eu nu mai sunt „spionul” cu sediul ascuns sub masa din „cas’ cea mare”, ci un simplu fecior…

 

best

Ţara mea e artă

Toată cromatica deodată…
Roşu-i străpuns de-un Țepeş,
Galbenul virtuții a pierit cu Regele,
Albastrul cerului a fost acoperit
De fumul gros, al cetății lui Ştefan;
Toate culorile au pierit cumva…
Doar două nonculori au mai rămas:
Albul rece, al omătului ceresc
Şi negrul pământului brăzdat.
Toate amintesc de-o singura zi…
Ziua-n care începe, un rece anotimp
Ziua ce modifică granițele
Şi formează România!

tara.jpg

foto: pinterest